Fat Frumos si literele de aur

A Fî O Sî Tî     A fîîîîosîîîîîtîîîî… NU STIU!!!
Cu glasul gatuit isi arcuieste intrebator spranceana dinspre mine, incercand sa fure macar umbra unui zambet, in timp ce, preventiv, isi potriveste o lacrima perfecta in ochiul nesprancenat. Atunci ma trezesc dandu-mi seama ca nu mi-a fost niciodata atat de greu sa citesc o propozitie ca acum; ca literele par a se amesteca, iar vocalele nu mai au lungimea necesara sa faca legaturi cu consoanele. Cu toate astea diftongii sunt prea lungi, triftongii deja exagereaza, iar h-ul e atat de greu de legat cu c sau g si e… Trag aer in piept si reinvat sa citesc. In gand. Batalia e pierduta pentru amandoua. Fara victime. Urmarea? Ea citeste cuvantul dintr-o rasuflare, iar eu incep sa spun povesti.

“A fost odata ca niciodata. A fost o privire de copil rasfatat, un copil care te cunostea la 6 ani mai bine decat au reusit altii in ani intregi si dupa multe cuvinte rostite…”

Povestea inventata curge incet, ea adoarme rapusa de glasul si apropierea ta, iar tu mai multumesti o data cuvintelor. Si continui sa te miri cum de inca mai traiesti cand ai inima oprita din bataie, precum aripile unui fluture prinse intre doua degete mici…

Pluraluri inventate

Sunt momente cand iti iscodesc cu unghiile vorbele, decojindu-le ca pe o nuca verde, incercand sa citesc dincolo de nuante, dincolo de litere. Mutenii.
Sunt momente cand am nevoie de toate emotiile mele, de toate visurile tale, de toate gandurile noastre. Goliciuni.
Sunt momente cand plusez gandindu-ma ca ma iubesti numai in zilele fara sot. Cacealmale.
Sunt momente cand ma ratacesc de tine ca un fluture de noapte tembel pierdut in lumina. Regasiri.
Sunt momente cand fac pace cu dusmanul din mine. Rataciri.
Sunt momente cand imi impart singuratatea intre unu si unu. Resturi.
Sunt momente in care realizez ca nu m-a vazut nimeni niciodata cu toate aripile intinse. Prabusiri.
Sunt momente in care-mi doresc sa fi inventat ceva; o culoare, un cuvant, un gest. Atunci imi iau creionul, il ascut intre ganduri, inchid ochii si incep sa desenez. Pluraluri.

Sunt momente cand, muti, ne golim resturile de ratacire, prabusind toate cacealmalele intr-un plural regasit: amandoi.

Ora de muzica clasica

Calutul de mare

Habar n-avea cum ajunsese acolo. Simtise doar cum se aprinde pana la incandescenta, dupa care urmase caderea in gol. Gaura neagra se terminase intr-un albastru limpede brazdat de milioane de lumini care se amestecau ca pete de cerneala pe un petec de sugativa. O umbra de amintire ii spunea ca acele lumini erau la fel ca ea. Doar ca a ei palise, ingropata in adancurile marii ce o stinsese…

Ziua de la suprafata trimitea sageti de soare indulcind duios apa sarata. Potcovit cu tinerete si inhamat la trasura invizibila a sperantei, calutul de mare se trezise harjonindu-se timid cu o tufa generoasa de corali. Se lasa in voia valurilor rostogolindu-se in galop prin spuma ce aducea la mal povesti de iubire. Un val nastrusnic il lovi viguros de o ramura, descoperind minunea simetrica…

Din ziua aceea, nimic nu-i mai putea desparti. Nu semana cu niciuna din stelele de mare pe care le intalnise pana atunci. Desi era intunecata, de la ea venea o lumina care-l facea sa-si schimbe culoarea in fiecare clipa. Parca se scalda intr-un vesnic curcubeu oglindit. Rabdatoare si statornica, ea invatase sa-l iubeasca si sa-l astepte, iar el se intorcea mereu la ea, aducandu-i in dar fire de lumina inchise-n perle de scoici care sa-i mai aline dorul ce casa.

Intr-o buna zi insa n-o mai gasise sub ramura de coral binecunoscuta. S-a cabrat instantaneu, cautand-o disperat sub fiecare scoica de pe fundul marii inca tulburate de furtuna din ziua aceea. Obosit, si-a ridicat ochii deznadajduiti, implorand luna care tocmai rasarise. Si atunci a vazut-o!

De atunci incoace, in fiecare noapte, marea inspumata spune povestea calutului de mare care se indragostise de o stea cazatoare. Iar indragostitii care-si indreapta ochii spre cer tinandu-se de mana, pot jura ca il vad zburdand voios, inhamat la carul mare.

Dezratacire

Pentru ca mi se golise camara din suflet, am pornit sa vanez sentimente in muntii din inima ta. Fara sa-mi dau seama cand, poate mult prea atenta sa nu cad in abisurile ce mi se deschideau in stanga si-n dreapta, m-am ratacit. Cand am realizat ca fiecare rasarit de soare imi indica alt punct cardinal, eram deja mult prea obosita sa mai fac ceva. Sentimentele tale treceau cu nepasare pe langa mine, desi in cateva randuri imi ridicasem amenintator plasa catre ele. Timpul se scurgea altfel. Orele se adunau, si-n fiecare zi descopeream o nuanta noua. Luni era o zi cu aroma lenesa de oboseala si deznadejde. Marti se spargea ca un semn mare de intrebare intr-o propozitie afirmativa. Miercuri incepeam sa sper, asteptam ca-n fiecare moment sa se intample ceva si sa ajung sa vad orizontul. Joi apareau iluziile, speranta lua forme bizare iar fericirea era by default. Iti agatam un sentiment de picior si ma jucam pisiceste cu el. Sambata escaladam voiniceste o frantura de gand din mintea ta iar duminica incingeam o miuta cu umbrele din el si le bateam mar, facandu-le sa dispara fara urma.

Cand mi-ai intins mana am uitat pentru cateva secunde sa respir. Sau poate ca nu stiusem niciodata. Ochii tai imi sopteau “acele” cuvinte facandu-le pe ale mele  sa se zbata intr-un echilibru precar la marginea buzelor strivite de sarutul imaginar. Dezratacirea a fost brusca si definitiva. De atunci vanez nestingherita, fara posibilitatea ratacirii, pentru ca am farame din inima in fiecare colt de suflet sau frantura de gand din tine.