Icarul modern

Agresivitatea cu care se dezvolta tehnologia ne da dimensiunea aviditatii cu care omul cauta ce nu are in ceva ce stie ca nu va putea niciodata dobandi. Consumatorul de rand, suporterul de fotoliu, privitorul de ocazie din fata televizorului, toti incep sa semene tot mai mult cu un Icar modern prins intr-un labirint din care, incercand sa scape cu lipituri din ceara vorbelor lustruite de moderator, se apropie prea mult de caldura tranzistorilor, sfarsind izbit de realitatea incolora, lipsita de tragism, bestialitate si exclusivitati.

Jurnalistii politici te vor face sa crezi ca pana si Icar ar fi renuntat sa dea din aripile false, daca la jumatatea zborului spre soare i-ar fi fost prezentat un sondaj de opinie in care mai bine de jumatate dintr-un segment “reprezentativ” ar fi bifat cu convingere ca va scapa cu rani minore din incident.

Jurnalistii sportivi te vor convinge, prezentand imagini in exclusivitate ale caderii lui Icar, ca Dedal a pus o mana pe el exact in momentul desprinderii de zid,  influentand apropierea de soare si astfel, caderea. Cu toate acestea, in urma dezbaterii “aprinse”, n-ai baga mana-n foc ca Icar n-a simulat caderea pana in punctul in care redresarea a fost imposibila.

Sportul si viata nu se traiesc in fata televizorului. Pentru ca tehnica dobandita in telefoane interminabile cu persoane mai mult sau mai putin avizate, rularea la nesfarsit a unor faze mai mult sau mai putin litigioase, iluzia trairii vietii altora nu vor reusi nici pe departe sa atinga esenta clipei de zbor a imaginatiei, momentul de maxima adrenalina care-i face pe oameni sa parcurga distanta necesara pentru a ateriza, liberi si teferi, dincolo de propriile temeri si complexe.

Asa ca, refuzand din ce in ce mai des ipostaza de suporter de fotoliu, am devenit suporter de buzunar. Buzunarul mic de la pieptul ce adaposteste inima mare a unui copil de 9 ani, alaturi de care invat in fiecare zi ce inseamna fair-play, prietenie, curaj, victorie si infrangere, intr-un cuvant: viata.


Autocaracterizare colectiva

Motto: “They laugh at me because I’m different; I laugh at them because they’re all the same”

Kurt Cobain

Am uitat sa scriem pentru ca avem cuvintele la noi si-am inceput sa o facem pentru simplul fapt ca ele ne vin la gura.

Compensam lipsa de informatie cu lipsa de bun simt, cand cea mai elementara matematica ne spune ca suma a doua lucruri negative nu poate fi niciodata pozitiva.

Ne reprimam sentimentele in fata unui articol bun ca sa rabufnim in mii de comentarii, culmea! contestatare, la un articol care ne jigneste inteligenta prin lipsa de forma si fond.

Ne zbatem in mocirla mediocritatii mandri ca suntem la suprafata, fara sa realizam ca nu facem altceva decat sa ne afundam mai mult.

Nascuti pacatosi, devenim moralisti desavarsiti la fiecare spovedanie publica pe care-o cautam insistent, chipurile intru impartasania experientelor.

Oglinzile se sparg in ani de ghinion, dar de vina nu-s niciodata chipurile noastre schimonosite de invidia pe frumusetea vecinului.

Devenim in fiecare zi mai buni, dar in a face rau.

Calcam pe umerii propriilor copii cu scuza ca numai asa vedem mai bine calea cea dreapta pe care trebuie sa-i indrumam. Noroc ca-i invatam sa poarte casca😀

Ne lipseşte ceea ce nu ştim să ne clădim singuri, dar nu ne gandim nicio clipa ca pentru a cladi trebuie sa cureti locul de ce darami in fiecare zi…

In rest suntem perfecti. Mai ales eu😀


Dresura de cuvinte

Imi invatam cuvintele sa iubeasca. Le aratam inima. Si nu ma lasam pana cand silabele lor nu incepeau sa bata in ritmul ei.

Le aratam copacii. Si pe acele cuvinte care nu voiau sa fosneasca, le spanzuram fara mila de ramuri in locul frunzelor care cadeau.

Le aratam marea. Si le invatam sa se ascunda precum urmele pasilor din nispul udat de valuri.

Le aratam noaptea. Si le invatam sa arda in apus ca stelele de dorul intunericului si sa se stinga in rasarit ca roua topita de dragul soarelui.

Apoi, cu toate asternute frumos in pagina, am venit la tine. Mi-ai spus sec: “stii, n-am timp de literatura ta”. Cand  hohotul de ras al cuvintelor a declansat avalansa de tacere dintre noi, mi-am dat seama ca lectia de dresaj era completa. Cuvintele tocmai invatasera sa taca.


Poveste de Craciun

Mai intai a fost o boare. O adiere ciudata iesita din gura unei reportere care-l intreba pe Dica daca mai crede-n Mos Craciun. Fie-mea, cu ochii „ciuliti” ca de obicei, cand isi da seama ca se vorbesc lucruri importante despre Steaua😀 Cum tocmai realizase transferul carierei prin revenirea la echipa, Dica a prelungit suspansul existentei mosului cu un “DA” care m-a bucurat mai mult decat marcarea a doua goluri in poarta lui Dinamo (sau ma rog, tot p-acolo). Potrivit reactiei mele, intr-un exces de zel total nerecomandat minorilor, fie-mea s-a apucat sa-i scrie mosului. Avea deja vreo 10 liniute de dorinte cand a intrerupt-o sosirea prietenei ei care, vazand minunea desenata in toate felurile, a exclamat “Tu inca mai crezi in Mos Craciun?? Pfaaghahahaha” Prezenta de spirit a fost insa nimicitoare. “Shttt ca te aude mami si ea inca mai crede”.

Mai cred in Mos Craciun. Pentru ca-mi creeaza tot felul de amintiri frumoase. Pentru ca-mi umple sufletul de liniste si lumina. Pentru ca-mi readuce bucuria, uitata uneori peste an, de a darui si de a primi.

Mai cred in Mos Craciun. Pentru ca exista. Doar si Dica a zis-o, nu?…🙂


Lirism

…obiectiv

… si subiectiv

Sunt momente cand iti iscodesc cu unghiile vorbele, decojindu-le ca pe o nuca verde, incercand sa citesc dincolo de nuante, dincolo de litere. Mutenii.
Sunt momente cand am nevoie de toate emotiile mele, de toate visurile tale, de toate gandurile noastre. Goliciuni.
Sunt momente cand plusez gandindu-ma ca ma iubesti numai in zilele fara sot. Cacealmale.
Sunt momente cand ma ratacesc de tine ca un fluture de noapte tembel pierdut in lumina. Regasiri.
Sunt momente cand fac pace cu dusmanul din mine. Rataciri.
Sunt momente cand imi impart singuratatea intre unu si unu. Resturi.
Sunt momente in care realizez ca nu m-a vazut nimeni niciodata cu toate aripile intinse. Prabusiri.
Sunt momente in care-mi doresc sa fi inventat ceva; o culoare, un cuvant, un gest. Atunci imi iau creionul, il ascut intre ganduri, inchid ochii si incep sa desenez. Pluraluri.

Sunt momente cand, muti, ne golim resturile de ratacire, prabusind toate cacealmalele intr-un plural regasit: amandoi

(sociopata – Pluraluri inventate)

Uneori Bacovia ma intreaba daca-l stiu. Ii fac semn plouata ca nu si-mi cobor ochii pe raftul de mai jos, de unde-mi zambeste Nichita. Ii zambesc si eu schiopatand si incerc sa calculez cu viteza melcilor lui Barbu cam cat mai am pana la raftul lui Sorescu…

Să vinzi piei de closca la gura Labirintului
intocmai lui Borges
numit în derâdere inspector al pietii de pasari din Buenos Aires
si să te iei în serios
de parca-ai fi dereticat cotete cu vulturi
de parca-ai fi facut ordine în colonia de pelicani.
Trebuie intretinuta o anumita confuzie
ca legatura dintre hotul de buzunare si canguri,
altfel bietului reporter i se apleaca de-atita realitate
iar criticul literar acuza în sfirsit marea
ca-i prea manierista…
Astfel indraznesc eu să numesc viata:
acea cazna fertila a obiectelor
de-a deveni altceva decit sint.


(Mircea Dinescu-Nasterea unei definitii)

Creionul bont cu care obisnuiam sa desenez iluzii din cand in cand acum doar zgaraie cu o urma abia perceptibila hartia, zdrobindu-mi timpanele cu un zgomot care ma convinge ca e momentul sa renunt. Am renuntat de-o buna bucata de vreme sa reinventez lumea. E timpul sa ma opresc din a-mi reinventa viata. Poate e primul semn de batranete. Sau poate doar…

A bit beyond perception’s reach
I sometimes believe I see
that life is two locked boxes
each containing the other’s key.

(Piet Hein -The paradox of life)