Ora de muzica clasica

Anunțuri

Pastel de iarna

Indragostit de cadere, un fulg visase ca e… de netopit. Incalzit de rostogolirea anevoioasa din puful plumburiu si morocanos care-l crease, se racorea in straturi de crivat razlet si, incapatanat, isi ducea la extrem punctul de topire. Impactul cu solul, desi previzibil, ii spulberase cateva molecule de apa intr-o balta generoasa in care aterizasera alti cativa semeni de-ai lui, redevenind apa. N-avea timp sa-i jeleasca. Lipicios si indaratnic, fulgul se agata de o pala de vant si-si continua rostogolirea, ingloband alte cateva milioane de molecule inghetate. Visul lui de netopire prindea forma. Mai intai de bulgare, apoi de morman…

O pirueta, o eschiva inteleapta si bulgarele de zapada izbeste gardul transformandu-se in pulbere de stelute inofensive. Un strigat de lupta imi spune insa ca nimic nu e castigat. Zapada e din belsug iar inversunarea pustoaicei transforma albul ala cuminte in arma mortala. Ochesc un morman si strig retragerea, cu jumatate din falange inghetate: ”Hai sa facem un om de zapada!!!”

Urmarise impasibil desfasurarea de forte din fata lui. Raza stinghera de soare il gadilase oarecum deranjant pe la extremitati, dar senzatia de caldura o pusese pe seama urmei de ingeras din zapada imediat apropiata. Nimic insa nu-l pregatise pentru ce avea sa urmeze. Patru maini nerabdatoare il rupeau, batatoreau, zgaraiau, modelau… Ceva portocaliu ii strabatu partea superioara, doua chestii negre i se lipira de piele, ceva pufos incepu sa-l stranga de gat sufocandu-l. Strigatul mut si alb disparu inghitit de chiote de bucurie: “E gata! Omul de zapada!!!”. Scapat din tortura, simti picaturi de sudoare (?!) lasandu-i santulete abia vizibile in mormanul mutilat. Si soarele, soarele asta… Nu se putea ca visul lui sa se termine asa…

Cateva zile mai tarziu, pe locul omului de zapada nu mai gaseai decat un morcov ciobit de pasari, doi taciuni si un fular. Si un bulgare mic de zapada cu un zambet stins din care lipseau cativa nasturi. “Mami, omul de zapada, te rog, putem sa-l salvam?”
………………………………………………………………………………………………………………………………..
Deschid usa si fulgul de zapada imi zambeste cu zambetul acela din vis, visul sau de netopire… Acum e sigur ca n-o sa mai dezghet congelatorul pana la urmatoarea zapada…


Calatoriile unui roman

Motto:  “S-a spus că, în lumea oamenilor, „centrul e peste tot, iar periferia nicăieri“. În România e invers. Periferia e peste tot. Aşa că, orice ai face, eşti la margine: în politică, unde te înjură toţi, sau în masa anonimă, unde n-ai acces la putere. Românul are, de altfel, un adevărat complex al marginalităţii şi al provincialităţii. Mereu suntem „departe”, neiubiţi, suferinzi, chinuiţi. Avem o vocaţie de victime, şi când nu ne iese, o confecţionăm.”
Andrei Plesu

Sunt urmarita de ceva vreme de sintagme care-mi zdruncina urechile cu sunetul rotilor de tren pe calea inspumata a marii. Alaturare oarecum fortata, recunosc, dar care nu mai deranjeaza pe nimeni chit ca se stie foarte bine ca nu prea mai avem nici trenuri, nici flota. Ciufulita bine de sintagme precum “cred cu tarie” sau “lupta pentru tine”, cantarind spasita si dezinteresata amaraciunile legate de “furturile lor” adunate cu cele ale “ba ale lor”, mintea mea de pe urma a refuzat sa mai coopereze.

In vidul de putere creat, imaginatia a luat-o razna. Si iata cum m-am trezit in tara unor oameni mici, ajutandu-l cu o singura mana (cea cu stampila) pe presedintele acestora sa blocheze o flota in port si apoi s-o faca sa dispara. Discursul fals autoritar al unui om mai inalt cu o unghie decat primul sau ministru (cunoscut in toata tara nu atat pentru legile date cat pentru ironiile lansate de presa la impartirea lumii intre cei cu “tocuri inalte” si cei “fara tocuri”) au fost suficiente sa ma indeparteze de lumea lor.

Am ajuns apoi intr-o altfel de tara. O tara a tehnologiei avansate. Din loc in loc, mii de lucsi erupeau zgomotos deruland un ecran pe care se putea citi:
“Vrei sa-ti portezi votul cu tine? Iata cateva lucruri pe care ar trebui sa le stii:
1: Urca-te numai intr-un microbuz in care cunosti cel putin o persoana, altfel exista posibilitatea sa nimeresti alta retea si asta o sa te coste scump;
2. Completeaza orice cerere de portare la un partid cat timp semnatura iti creste semnificativ contul in banca;
3. Nu astepta ca partidul pe care intentionezi sa-l votezi sa faca ceva pentru tine. Desi ei vor ca tu sa crezi asta, n-ai nevoie de galeti, pelerine, pixuri si calendare. Ofera-te singur, negociaza, propune-le inca cinci prieteni care-ti stiu numarul si de care stii sigur ca te vor suna, indiferent in ce retea esti, si vei fi portat direct in noul partid. Beneficiind si de alegerea numarului. Pe listele pentru senatori sau deputati.”

Am trecut prin tara uriasilor (supranumiti si moguli) unde afacerile se fac in sferele inalte, ferite de ochii muritorilor de rand, apoi prin patria dinozaurilor politici, prin tara elitelor construite peste noapte, prin tara oamenilor care voteaza cu abnegatie si responsabilitate un nume pe care l-au uitat in momentul in care au parasit cabina de vot.

Fugind de toate, am cautat un loc in care sa ma ascund. M-am trezit intr-o cutie de lemn, incercand sa dau la o parte perdeaua din spatele meu. O voce metalica, bruiata de paraziti, imi franse gestul: “He, he, he. Nu uita ca la referendumul cu numarul o suta desfasurat pe perioada mandatului meu, ai votat obligativitatea participarii la vot pentru toti cetatenii Romaniei. Nu poti parasi cabina pana ce nu bifezi una dintre casutele buletinului de vot. Nu uita, alegerea iti apartine!” De abia atunci am realizat ca am mainile ocupate. O stampila si un biletel cu o singura casuta in care scria:
“Vreau legalizarea prostitutiei si a drogurilor, vreau ca Gigi Becali sa plece din Ghencea si pe ******** presedinte.”

Si, desi trecusem prin atatea tari gasind raspunsul la multe, desi aveam invatata lectia respectului fata de celalalt, a admiratiei fata de fiinta umana, a increderii in bunatatea genuina si a sperantei continue in bine, mi-a fost imposibil sa raspund cand fie-mea mi-a readus mintea acasa indicandu-mi sfarsitul povestii:
“Mami, cum e oare posibil ca astia sa-l declare nebun pe Gulliver?”


Tenis. Un sport de masa?!

Un copil, a carui inaltime nu depaseste cu mult masa, loveste o minge mica pe o paleta cu margini zdrentuite. Cat mingea e in aer, paleta se intoarce fulgerator iar mingea e lovita la intoarcere de fata cealalta a paletei. “Rosu, negru, rosu, ahhh… Doamnaaaa, mi-a cazut!!” bufneste taraganat vocea suparata de copil. “Tine mana dreapta si incearca sa dai mingea cat mai aproape de tine; nu intinde mana prea mult, pierzi controlul”. Timbrul calm al vocii antrenoarei se transforma vizibil, prinzand tonalitati ascutite in vreme ce capul se misca automat catre pustoaica apostrofata: “Cu ce se raspunde la top spin, Andreea?”.

O ora de antrenament a copiilor de la grupa de tenis de masa te poate convinge ca e cel mai greu sport practicat vreodata. Si parca nu intelegi ce au in cap parintii care-si duc copiii la un astfel de sport. Copii care, incepand de la 5-6 ani, la intrebarea: “ce-ai facut azi” nu-ti raspund “m-am uitat la desene animate” sau “m-am jucat” ci “cutie pe contra-rever si robot pe forehand-taiat”.

Ca sa prindeti mai usor scenariul, imaginati-va un orasel de provincie, cu traditie in tenisul de masa. In fiecare an vin la tenis, in medie, cinci copii noi. Majoritatea adusi de parinti care indragesc sau au practicat sportul asta. Foarte putini din preselectii, la care nu se prea prezinta nimeni, desi la fiecare inceput de an scolar, antrenorii se plimba prin scoli, popularizand astfel de evenimente. Ponderea este de un baiat la patru-cinci fete. Pentru ca baietii prefera sectia de fotbal, care e mereu plina. Dintre acestia cinci, pe unul, maxim doi ii veti regasi si anul urmator la antrenament. Tenisul de masa se invata greu. Presupune miscari care se automatizeaza in timp si numai prin exercitiu. Doua ore pe zi, cinci sau sase zile pe saptamana, pentru copiii de pana la 10 ani pe care “au pus ochii” antrenorii. Apoi numarul orelor creste. Fara nici o certitudine ca vor ajunge vreodata sa faca performanta. “Performanta” insemnand o poveste frumoasa, dar trista, pe site-urile de specialitate, o poveste in stilul caracteristic in poate singurul ziar din Romania care a scris vreodata un articol despre tenisul de masa, sau o victorie intr-un campionat european sau chiar mondial de care se bucura numai familia, antrenorii si grupa de tenis, pentru ca altcineva nu are de unde sa afle despre ea, venind din alt sport decat fotbalul.

Cine sa-i inteleaga pe antrenori?! Remunerati dupa buget, alergand in stanga si in dreapta si milogindu-se de oficialitati pentru o sponsorizare. Sisifi care cresc un copil timp de 4-5 ani de zile, isi pun sperante, obtin o medalie la Paleta de Argint sau la concursurile pentru cadeti si juniori, dupa care copilul renunta, pentru ca a crescut si viitorul lui nu e asigurat de victoriile in competitii de tenis de masa…

Instantanee surprinse in stil superficial si amator intr-un sport care disciplineaza probabil mai mult decat ar reusi s-o faca vreodata parintii sau scoala. Copiii din tenisul de masa cresc fara idoli. Poate pentru ca nu au unde sa si-i faca. Sau poate pentru ca, vorba lor, “intotdeauna e mai usor sa joci, decat sa urmaresti un meci de tenis de masa”…


Parafraze

„La un moment dat, cand imbatranesti, constati ca nu mai trebuie sa faci niciun efort pentru a fi modest. Mai mult: modestia a incetat sa fie o virtute. Acum iti e impusa de ceea ce traiesti. Nu mai ai ambitii, nu mai ai dorinte, in afara de cele legate de sanatate„

Locul in clasament devine un fapt banal, bun de introdus in statistici. Obiectivele te lasa rece, ca doar ce mai poti cumpara si vedea la batranete cu maruntis, cand ai spart o avere in tinerete. Iar la cum zburda manjii astia tineri, tu, gloaba de rasa, dar batrana, ce-ai mai putea face?!… Lancezeala iti patrunde in oase, incerci pozitie dupa pozitie dar fiecare-ti lasa goluri dureroase. In poarta. Nepotii te viziteaza din ce in ce mai rar, de fiecare data ca sa-ti ceara. E drept, din cand in cand iti mai dau si ei. Cate-o petarda lasata cu dragoste sub pat, cate-un scaun rupt, cuvinte „dulci” in papucii de la intrare…

„Nu-ti mai pasa nici cum te imbraci. Daca, altadata, te simteai lezat sau macar deranjat cand cineva arunca o parere nu tocmai buna despre tine, acum aproape nu te mai intereseaza cum te judeca altii.”

Tentativa de a ascunde jocul fad, lipsit de stralucire, cu verdele ala fosforescent, da dureri de cap oricarui privitor. Culorile se estompeaza treptat, iar steagurile, altadata atat de vii, au devenit simple zdrente batute de vant, infrangeri si ploaie, uitate undeva in tribuna pazita acum de caini…

„Esti, in acelasi timp, mai singur si mai putin pretentios. Fara indoiala, mizeriile batranetii nu sunt o descoperire de moment. Pe masura ce te apropii de varsta a treia , incepi sa intelegi ca nimeni nu te scapa de ele„

Schimbi antrenor dupa antrenor, insa suflul fiarelor de altadata s-a transformat demult in abureala. Jucatorii, incapabili de o pasa sau un stop, cu genunchii tremurand la fiecare observatie, par a avea ei insisi varsta ta, bieti mosnegi intr-un azil patronat de nebuni…

Parafrazandu-l pana la sfarsit pe Paler, ramane de vazut daca Steaua se va resemna cu gandul ca nu inseamna mai mult decat fotografiile ingalbenite pe care cineva, dupa ea, le va arunca la gunoi. Trecuta de 60 de ani, inca mai spera la clipe cat mai lungi de luciditate. Pe care sa i le creeze rezultate proaspete, nu amintiri tocite de timp. Memoria, colectiva odata, devine pe zi ce trece individuala si biata sexagenara se afunda in mocirla uitarii, desi numele diavolului nu e Alzheimer…