Tenis. Un sport de masa?!

Un copil, a carui inaltime nu depaseste cu mult masa, loveste o minge mica pe o paleta cu margini zdrentuite. Cat mingea e in aer, paleta se intoarce fulgerator iar mingea e lovita la intoarcere de fata cealalta a paletei. “Rosu, negru, rosu, ahhh… Doamnaaaa, mi-a cazut!!” bufneste taraganat vocea suparata de copil. “Tine mana dreapta si incearca sa dai mingea cat mai aproape de tine; nu intinde mana prea mult, pierzi controlul”. Timbrul calm al vocii antrenoarei se transforma vizibil, prinzand tonalitati ascutite in vreme ce capul se misca automat catre pustoaica apostrofata: “Cu ce se raspunde la top spin, Andreea?”.

O ora de antrenament a copiilor de la grupa de tenis de masa te poate convinge ca e cel mai greu sport practicat vreodata. Si parca nu intelegi ce au in cap parintii care-si duc copiii la un astfel de sport. Copii care, incepand de la 5-6 ani, la intrebarea: “ce-ai facut azi” nu-ti raspund “m-am uitat la desene animate” sau “m-am jucat” ci “cutie pe contra-rever si robot pe forehand-taiat”.

Ca sa prindeti mai usor scenariul, imaginati-va un orasel de provincie, cu traditie in tenisul de masa. In fiecare an vin la tenis, in medie, cinci copii noi. Majoritatea adusi de parinti care indragesc sau au practicat sportul asta. Foarte putini din preselectii, la care nu se prea prezinta nimeni, desi la fiecare inceput de an scolar, antrenorii se plimba prin scoli, popularizand astfel de evenimente. Ponderea este de un baiat la patru-cinci fete. Pentru ca baietii prefera sectia de fotbal, care e mereu plina. Dintre acestia cinci, pe unul, maxim doi ii veti regasi si anul urmator la antrenament. Tenisul de masa se invata greu. Presupune miscari care se automatizeaza in timp si numai prin exercitiu. Doua ore pe zi, cinci sau sase zile pe saptamana, pentru copiii de pana la 10 ani pe care “au pus ochii” antrenorii. Apoi numarul orelor creste. Fara nici o certitudine ca vor ajunge vreodata sa faca performanta. “Performanta” insemnand o poveste frumoasa, dar trista, pe site-urile de specialitate, o poveste in stilul caracteristic in poate singurul ziar din Romania care a scris vreodata un articol despre tenisul de masa, sau o victorie intr-un campionat european sau chiar mondial de care se bucura numai familia, antrenorii si grupa de tenis, pentru ca altcineva nu are de unde sa afle despre ea, venind din alt sport decat fotbalul.

Cine sa-i inteleaga pe antrenori?! Remunerati dupa buget, alergand in stanga si in dreapta si milogindu-se de oficialitati pentru o sponsorizare. Sisifi care cresc un copil timp de 4-5 ani de zile, isi pun sperante, obtin o medalie la Paleta de Argint sau la concursurile pentru cadeti si juniori, dupa care copilul renunta, pentru ca a crescut si viitorul lui nu e asigurat de victoriile in competitii de tenis de masa…

Instantanee surprinse in stil superficial si amator intr-un sport care disciplineaza probabil mai mult decat ar reusi s-o faca vreodata parintii sau scoala. Copiii din tenisul de masa cresc fara idoli. Poate pentru ca nu au unde sa si-i faca. Sau poate pentru ca, vorba lor, “intotdeauna e mai usor sa joci, decat sa urmaresti un meci de tenis de masa”…

Energie neconventionala

O noua forma de energie ecologica. O instalatie care arunca in stanga si-n dreapta cu lucsi care se ingroapa frumos in placute ros albastre. Energia este preluata si valorificata de sufletele care bat la unison in ritmurile echipei. Si vibratia… Si totul se aprinde! Functioneaza! Sania central, Stavrositu, o succesiva pana la Cian, inca doi pasi pe semicerc… Si-un Sarici, resemnat, repunand mingea in joc. Si de la capat. Aceiasi lucsi, aceleasi placute, aceleasi batai, energie oprindu-se in mana lui Sania care catapulteaza mingea in plasa portii. Deseurile sunt lasate la masa arbitrilor in vederea reciclarii. O minge desumflata si stoarsa in bataie. Nu, nu bataia cu jandarmii, asta necreand energie, ci doar stiri incendiare in presa cotidiana. Bataia cu podeaua, cu barele si cu plasa portii. In singurul sport in care bratele din zid nu apara nicio parte a corpului, ci numai aerul de deasupra capului.

Timp de o repriza ne-am bucurat de parc-am fi descoperit perpetuum mobile de speta I. De abia in repriza a doua ne-am dat seama ca experimentul nostru a dat gres si ca-n sport, la fel ca-n fizica, ai nevoie de buget ca sa iei Nobelul. Ca de obicei, ne multumim cu rezultatele experimentului. Si cu un public care-ti poate da energie fara sa consume scaune…

Medalia din inalt

Un pas in fata celuilalt. Din ce in ce mai repede, mers transformat intr-o alergare cu pasi numarati. O bataie scurta, o clipa de imponderabilitate furata in plin camp gravitational si STAI! Fiecare milimetru in plus sau in minus, fiecare bataie de inima sau retinere inconstienta, uneori o simpla alunecare imperceptibila a unei suvite de par sau un gand razlet pot fi un esec. Si un motiv s-o iei de la capat. Inca o data si inca o data, totul repetat la nesfarsit, pana cand automatismul preia carma si echilibrul invata noile coordonate. Pana cand sala izbucneste in ropote de aplauze si privirea ti se indreapta catre un steag pe care tu si munca ta l-ai pus acolo, in cel mai inalt loc.

Un spital dupa altul. Sperante si visuri, dezamagiri si infrangeri, castele de nisip ridicate cu un zambet dar maturate de valul nemilos al diagnosticelor pesimiste. Trecere brusca de la barna din gimnastica la mersul pe un fir atat de subtire. Firul vietii copilului tau. Si-un echilibru de care nu sunt responsabile nici bataile inimii, mai aprige ca niciodata, nici ambitia si repetarea la nesfarsit a exercitiului, nici dorinta sau speranta. Pentru ca e doar viata…

O viata care se curma prea brusc, ca o medalie pe care ti-ai dorit-o atat de mult si stii ca n-o vei avea niciodata-n palmares. Dar la care vei privi des, inaltandu-ti ochii inecati in lacrimi si ducand mana la inima. Pentru ca ea va fi acolo, in locul cel mai sigur, mai cald si mai inalt…

Frumoasele noastre medalii

Nu, eu n-am facut bataturi la maini alaturi de canotoare si gimnaste;
Nu, eu n-am cazut niciodata pe saltelele pline de praf si rupte-n zeci de colturi;
Nu, eu n-am calculat niciodata miimile de secunda;
Nu, eu nu mi-am pierdut tineretea in zeci si sute de ore de antrenament intr-o sala mirosind a igrasie;
Nu, eu n-am stiut niciodata cum e sa fii al patrulea intr-o lupta-n care numai primii trei conteaza;
Nu, eu nu mi-am lasat niciodata familia sa ma astepte sa revin din lungile cantonamente;

Intr-o tara-n care trimiterile la cratita sunt mai dese chiar si decat emisiunile fotbalistice…
Intr-o tara-n care violenta domestica face victime in randul femeilor in fiecare zi…
Intr-o tara-n care frumusetea e “pretuita” numai in concursurile de miss sau pe soseaua de centura…
Priviti-le! O altfel de frumusete. O frumusete pura si calda care rabufneste printre lacrimi din ochii lor plini de lumina efortului si sclipirea medaliilor. Lumina inaltului dintre doua colturi de podium. Cel al locului intai.

Nu, in mod normal eu n-as avea niciun drept sa ma bucur si sa fiu mandra de munca voastra. Dar sunt atat de frumoasa cand cant imnul Romaniei alaturi de voi…

Plasa de siguranta din ochii nostri

Motto: „Staff-ul medical care il ingrijeste pe schiorul austriac Matthias Lanzinger a anuntat ca sportivului i-a fost amputat piciorul stang dupa accidentul pe care acesta l-a suferit in timpul slalomului urias care a avut loc duminica la Kvitfjell (Norvegia).”
„Fotbalistul Antonio Puerta a murit in spital, la cateva zile dupa ce a cazut pe teren si a facut mai multe stopuri cardiace.”

Avalansa de senzatii. Alunecare, viteza, adrenalina, alb, mult alb. O sageata porneste din arcul muntelui si strabate albul presarat cu porti. Si deodata, clipa ingrata, fractiunea de secunda cand legile fizicii par a se aplica pentru prima si ultima oara. Particulele de gheata, mute pana atunci, seduse de alunecarea fara cusur, prind viata si se revolta. Schiorul cade intr-o rupere nefireasca si continua. Privitorul are impulsul de a apasa pe butonul stop oprind din derularea mult prea rapida. Zadarnic. Papusa inerta de pe partie tocmai s-a oprit in plasa de asa-zisa siguranta.

La cealalta extrema un verde intens. Nu, nu cel de vesnica odihna al schiorului de mai sus. Un altfel de verde. Un verde pulsand de viata. Aceeasi avalansa de senzatii si sunete. Acelasi impuls al privitorului de a incetini imaginea, de data asta insa nu pentru a sari peste vreun moment ci dimpotriva, pentru a reusi sa surprinda toate fazele. Fotbalist si iarba uniti intr-un spectacol al talentului, preciziei, fortei si imaginatiei. Si-o clipa in care intregul stadion incremeneste. Ca din senin, omul cade si nu se mai ridica. Strivind dureros iarba de sub el si din ochii nostri.

Splendoare si agonie in alb sau in verde. Alt decor, aceeasi actori. Sportivul de azi pare mai supus primejdiilor decat omul preistoric ce pleca la vanatoare inarmat cu o simpla piatra sau gladiatorul care intra in arena leilor. Intr-o lume din ce in ce mai tehnologizata, sportivul a ajuns ca o componenta de pc. Functioneaza la parametri optimi satisfacandu-te pe deplin pana apare un upgrade sau crapa. Numai ca-n cazul pc-urilor, in general, apare un upgrade…

Poate c-am denaturat sensul sportului. Poate ca pantele schiorilor ar trebui sa fie mai putin abrupte, poate ca “vitaminele” fotbalistilor ar trebui mai atent distribuite. Poate ca nu depinde decat de noi privitorii sa incetinim putin ritmul unei vieti nebune si din ce in ce mai lipsite de insemnatate. Renuntand putin la spectacol sau dandu-i un alt sens. Nu de alta dar e prea tarziu pentru unii cand ne dam seama dupa, ca plasa de lacrimi din ochii nostri e la fel de inutila ca si cea de siguranta din cazul schiorilor.