Category Archives: Tenis de masa

Icarul modern

Agresivitatea cu care se dezvolta tehnologia ne da dimensiunea aviditatii cu care omul cauta ce nu are in ceva ce stie ca nu va putea niciodata dobandi. Consumatorul de rand, suporterul de fotoliu, privitorul de ocazie din fata televizorului, toti incep sa semene tot mai mult cu un Icar modern prins intr-un labirint din care, incercand sa scape cu lipituri din ceara vorbelor lustruite de moderator, se apropie prea mult de caldura tranzistorilor, sfarsind izbit de realitatea incolora, lipsita de tragism, bestialitate si exclusivitati.

Jurnalistii politici te vor face sa crezi ca pana si Icar ar fi renuntat sa dea din aripile false, daca la jumatatea zborului spre soare i-ar fi fost prezentat un sondaj de opinie in care mai bine de jumatate dintr-un segment “reprezentativ” ar fi bifat cu convingere ca va scapa cu rani minore din incident.

Jurnalistii sportivi te vor convinge, prezentand imagini in exclusivitate ale caderii lui Icar, ca Dedal a pus o mana pe el exact in momentul desprinderii de zid,  influentand apropierea de soare si astfel, caderea. Cu toate acestea, in urma dezbaterii “aprinse”, n-ai baga mana-n foc ca Icar n-a simulat caderea pana in punctul in care redresarea a fost imposibila.

Sportul si viata nu se traiesc in fata televizorului. Pentru ca tehnica dobandita in telefoane interminabile cu persoane mai mult sau mai putin avizate, rularea la nesfarsit a unor faze mai mult sau mai putin litigioase, iluzia trairii vietii altora nu vor reusi nici pe departe sa atinga esenta clipei de zbor a imaginatiei, momentul de maxima adrenalina care-i face pe oameni sa parcurga distanta necesara pentru a ateriza, liberi si teferi, dincolo de propriile temeri si complexe.

Asa ca, refuzand din ce in ce mai des ipostaza de suporter de fotoliu, am devenit suporter de buzunar. Buzunarul mic de la pieptul ce adaposteste inima mare a unui copil de 9 ani, alaturi de care invat in fiecare zi ce inseamna fair-play, prietenie, curaj, victorie si infrangere, intr-un cuvant: viata.

Anunțuri

Tenis. Un sport de masa?!

Un copil, a carui inaltime nu depaseste cu mult masa, loveste o minge mica pe o paleta cu margini zdrentuite. Cat mingea e in aer, paleta se intoarce fulgerator iar mingea e lovita la intoarcere de fata cealalta a paletei. “Rosu, negru, rosu, ahhh… Doamnaaaa, mi-a cazut!!” bufneste taraganat vocea suparata de copil. “Tine mana dreapta si incearca sa dai mingea cat mai aproape de tine; nu intinde mana prea mult, pierzi controlul”. Timbrul calm al vocii antrenoarei se transforma vizibil, prinzand tonalitati ascutite in vreme ce capul se misca automat catre pustoaica apostrofata: “Cu ce se raspunde la top spin, Andreea?”.

O ora de antrenament a copiilor de la grupa de tenis de masa te poate convinge ca e cel mai greu sport practicat vreodata. Si parca nu intelegi ce au in cap parintii care-si duc copiii la un astfel de sport. Copii care, incepand de la 5-6 ani, la intrebarea: “ce-ai facut azi” nu-ti raspund “m-am uitat la desene animate” sau “m-am jucat” ci “cutie pe contra-rever si robot pe forehand-taiat”.

Ca sa prindeti mai usor scenariul, imaginati-va un orasel de provincie, cu traditie in tenisul de masa. In fiecare an vin la tenis, in medie, cinci copii noi. Majoritatea adusi de parinti care indragesc sau au practicat sportul asta. Foarte putini din preselectii, la care nu se prea prezinta nimeni, desi la fiecare inceput de an scolar, antrenorii se plimba prin scoli, popularizand astfel de evenimente. Ponderea este de un baiat la patru-cinci fete. Pentru ca baietii prefera sectia de fotbal, care e mereu plina. Dintre acestia cinci, pe unul, maxim doi ii veti regasi si anul urmator la antrenament. Tenisul de masa se invata greu. Presupune miscari care se automatizeaza in timp si numai prin exercitiu. Doua ore pe zi, cinci sau sase zile pe saptamana, pentru copiii de pana la 10 ani pe care “au pus ochii” antrenorii. Apoi numarul orelor creste. Fara nici o certitudine ca vor ajunge vreodata sa faca performanta. “Performanta” insemnand o poveste frumoasa, dar trista, pe site-urile de specialitate, o poveste in stilul caracteristic in poate singurul ziar din Romania care a scris vreodata un articol despre tenisul de masa, sau o victorie intr-un campionat european sau chiar mondial de care se bucura numai familia, antrenorii si grupa de tenis, pentru ca altcineva nu are de unde sa afle despre ea, venind din alt sport decat fotbalul.

Cine sa-i inteleaga pe antrenori?! Remunerati dupa buget, alergand in stanga si in dreapta si milogindu-se de oficialitati pentru o sponsorizare. Sisifi care cresc un copil timp de 4-5 ani de zile, isi pun sperante, obtin o medalie la Paleta de Argint sau la concursurile pentru cadeti si juniori, dupa care copilul renunta, pentru ca a crescut si viitorul lui nu e asigurat de victoriile in competitii de tenis de masa…

Instantanee surprinse in stil superficial si amator intr-un sport care disciplineaza probabil mai mult decat ar reusi s-o faca vreodata parintii sau scoala. Copiii din tenisul de masa cresc fara idoli. Poate pentru ca nu au unde sa si-i faca. Sau poate pentru ca, vorba lor, “intotdeauna e mai usor sa joci, decat sa urmaresti un meci de tenis de masa”…