Category Archives: Jurnalul unui om obisnuit

Icarul modern

Agresivitatea cu care se dezvolta tehnologia ne da dimensiunea aviditatii cu care omul cauta ce nu are in ceva ce stie ca nu va putea niciodata dobandi. Consumatorul de rand, suporterul de fotoliu, privitorul de ocazie din fata televizorului, toti incep sa semene tot mai mult cu un Icar modern prins intr-un labirint din care, incercand sa scape cu lipituri din ceara vorbelor lustruite de moderator, se apropie prea mult de caldura tranzistorilor, sfarsind izbit de realitatea incolora, lipsita de tragism, bestialitate si exclusivitati.

Jurnalistii politici te vor face sa crezi ca pana si Icar ar fi renuntat sa dea din aripile false, daca la jumatatea zborului spre soare i-ar fi fost prezentat un sondaj de opinie in care mai bine de jumatate dintr-un segment “reprezentativ” ar fi bifat cu convingere ca va scapa cu rani minore din incident.

Jurnalistii sportivi te vor convinge, prezentand imagini in exclusivitate ale caderii lui Icar, ca Dedal a pus o mana pe el exact in momentul desprinderii de zid,  influentand apropierea de soare si astfel, caderea. Cu toate acestea, in urma dezbaterii “aprinse”, n-ai baga mana-n foc ca Icar n-a simulat caderea pana in punctul in care redresarea a fost imposibila.

Sportul si viata nu se traiesc in fata televizorului. Pentru ca tehnica dobandita in telefoane interminabile cu persoane mai mult sau mai putin avizate, rularea la nesfarsit a unor faze mai mult sau mai putin litigioase, iluzia trairii vietii altora nu vor reusi nici pe departe sa atinga esenta clipei de zbor a imaginatiei, momentul de maxima adrenalina care-i face pe oameni sa parcurga distanta necesara pentru a ateriza, liberi si teferi, dincolo de propriile temeri si complexe.

Asa ca, refuzand din ce in ce mai des ipostaza de suporter de fotoliu, am devenit suporter de buzunar. Buzunarul mic de la pieptul ce adaposteste inima mare a unui copil de 9 ani, alaturi de care invat in fiecare zi ce inseamna fair-play, prietenie, curaj, victorie si infrangere, intr-un cuvant: viata.

Anunțuri

Poveste de Craciun

Mai intai a fost o boare. O adiere ciudata iesita din gura unei reportere care-l intreba pe Dica daca mai crede-n Mos Craciun. Fie-mea, cu ochii „ciuliti” ca de obicei, cand isi da seama ca se vorbesc lucruri importante despre Steaua 😀 Cum tocmai realizase transferul carierei prin revenirea la echipa, Dica a prelungit suspansul existentei mosului cu un “DA” care m-a bucurat mai mult decat marcarea a doua goluri in poarta lui Dinamo (sau ma rog, tot p-acolo). Potrivit reactiei mele, intr-un exces de zel total nerecomandat minorilor, fie-mea s-a apucat sa-i scrie mosului. Avea deja vreo 10 liniute de dorinte cand a intrerupt-o sosirea prietenei ei care, vazand minunea desenata in toate felurile, a exclamat “Tu inca mai crezi in Mos Craciun?? Pfaaghahahaha” Prezenta de spirit a fost insa nimicitoare. “Shttt ca te aude mami si ea inca mai crede”.

Mai cred in Mos Craciun. Pentru ca-mi creeaza tot felul de amintiri frumoase. Pentru ca-mi umple sufletul de liniste si lumina. Pentru ca-mi readuce bucuria, uitata uneori peste an, de a darui si de a primi.

Mai cred in Mos Craciun. Pentru ca exista. Doar si Dica a zis-o, nu?… 🙂


Pastel de iarna

Indragostit de cadere, un fulg visase ca e… de netopit. Incalzit de rostogolirea anevoioasa din puful plumburiu si morocanos care-l crease, se racorea in straturi de crivat razlet si, incapatanat, isi ducea la extrem punctul de topire. Impactul cu solul, desi previzibil, ii spulberase cateva molecule de apa intr-o balta generoasa in care aterizasera alti cativa semeni de-ai lui, redevenind apa. N-avea timp sa-i jeleasca. Lipicios si indaratnic, fulgul se agata de o pala de vant si-si continua rostogolirea, ingloband alte cateva milioane de molecule inghetate. Visul lui de netopire prindea forma. Mai intai de bulgare, apoi de morman…

O pirueta, o eschiva inteleapta si bulgarele de zapada izbeste gardul transformandu-se in pulbere de stelute inofensive. Un strigat de lupta imi spune insa ca nimic nu e castigat. Zapada e din belsug iar inversunarea pustoaicei transforma albul ala cuminte in arma mortala. Ochesc un morman si strig retragerea, cu jumatate din falange inghetate: ”Hai sa facem un om de zapada!!!”

Urmarise impasibil desfasurarea de forte din fata lui. Raza stinghera de soare il gadilase oarecum deranjant pe la extremitati, dar senzatia de caldura o pusese pe seama urmei de ingeras din zapada imediat apropiata. Nimic insa nu-l pregatise pentru ce avea sa urmeze. Patru maini nerabdatoare il rupeau, batatoreau, zgaraiau, modelau… Ceva portocaliu ii strabatu partea superioara, doua chestii negre i se lipira de piele, ceva pufos incepu sa-l stranga de gat sufocandu-l. Strigatul mut si alb disparu inghitit de chiote de bucurie: “E gata! Omul de zapada!!!”. Scapat din tortura, simti picaturi de sudoare (?!) lasandu-i santulete abia vizibile in mormanul mutilat. Si soarele, soarele asta… Nu se putea ca visul lui sa se termine asa…

Cateva zile mai tarziu, pe locul omului de zapada nu mai gaseai decat un morcov ciobit de pasari, doi taciuni si un fular. Si un bulgare mic de zapada cu un zambet stins din care lipseau cativa nasturi. “Mami, omul de zapada, te rog, putem sa-l salvam?”
………………………………………………………………………………………………………………………………..
Deschid usa si fulgul de zapada imi zambeste cu zambetul acela din vis, visul sau de netopire… Acum e sigur ca n-o sa mai dezghet congelatorul pana la urmatoarea zapada…


Calatoriile unui roman

Motto:  “S-a spus că, în lumea oamenilor, „centrul e peste tot, iar periferia nicăieri“. În România e invers. Periferia e peste tot. Aşa că, orice ai face, eşti la margine: în politică, unde te înjură toţi, sau în masa anonimă, unde n-ai acces la putere. Românul are, de altfel, un adevărat complex al marginalităţii şi al provincialităţii. Mereu suntem „departe”, neiubiţi, suferinzi, chinuiţi. Avem o vocaţie de victime, şi când nu ne iese, o confecţionăm.”
Andrei Plesu

Sunt urmarita de ceva vreme de sintagme care-mi zdruncina urechile cu sunetul rotilor de tren pe calea inspumata a marii. Alaturare oarecum fortata, recunosc, dar care nu mai deranjeaza pe nimeni chit ca se stie foarte bine ca nu prea mai avem nici trenuri, nici flota. Ciufulita bine de sintagme precum “cred cu tarie” sau “lupta pentru tine”, cantarind spasita si dezinteresata amaraciunile legate de “furturile lor” adunate cu cele ale “ba ale lor”, mintea mea de pe urma a refuzat sa mai coopereze.

In vidul de putere creat, imaginatia a luat-o razna. Si iata cum m-am trezit in tara unor oameni mici, ajutandu-l cu o singura mana (cea cu stampila) pe presedintele acestora sa blocheze o flota in port si apoi s-o faca sa dispara. Discursul fals autoritar al unui om mai inalt cu o unghie decat primul sau ministru (cunoscut in toata tara nu atat pentru legile date cat pentru ironiile lansate de presa la impartirea lumii intre cei cu “tocuri inalte” si cei “fara tocuri”) au fost suficiente sa ma indeparteze de lumea lor.

Am ajuns apoi intr-o altfel de tara. O tara a tehnologiei avansate. Din loc in loc, mii de lucsi erupeau zgomotos deruland un ecran pe care se putea citi:
“Vrei sa-ti portezi votul cu tine? Iata cateva lucruri pe care ar trebui sa le stii:
1: Urca-te numai intr-un microbuz in care cunosti cel putin o persoana, altfel exista posibilitatea sa nimeresti alta retea si asta o sa te coste scump;
2. Completeaza orice cerere de portare la un partid cat timp semnatura iti creste semnificativ contul in banca;
3. Nu astepta ca partidul pe care intentionezi sa-l votezi sa faca ceva pentru tine. Desi ei vor ca tu sa crezi asta, n-ai nevoie de galeti, pelerine, pixuri si calendare. Ofera-te singur, negociaza, propune-le inca cinci prieteni care-ti stiu numarul si de care stii sigur ca te vor suna, indiferent in ce retea esti, si vei fi portat direct in noul partid. Beneficiind si de alegerea numarului. Pe listele pentru senatori sau deputati.”

Am trecut prin tara uriasilor (supranumiti si moguli) unde afacerile se fac in sferele inalte, ferite de ochii muritorilor de rand, apoi prin patria dinozaurilor politici, prin tara elitelor construite peste noapte, prin tara oamenilor care voteaza cu abnegatie si responsabilitate un nume pe care l-au uitat in momentul in care au parasit cabina de vot.

Fugind de toate, am cautat un loc in care sa ma ascund. M-am trezit intr-o cutie de lemn, incercand sa dau la o parte perdeaua din spatele meu. O voce metalica, bruiata de paraziti, imi franse gestul: “He, he, he. Nu uita ca la referendumul cu numarul o suta desfasurat pe perioada mandatului meu, ai votat obligativitatea participarii la vot pentru toti cetatenii Romaniei. Nu poti parasi cabina pana ce nu bifezi una dintre casutele buletinului de vot. Nu uita, alegerea iti apartine!” De abia atunci am realizat ca am mainile ocupate. O stampila si un biletel cu o singura casuta in care scria:
“Vreau legalizarea prostitutiei si a drogurilor, vreau ca Gigi Becali sa plece din Ghencea si pe ******** presedinte.”

Si, desi trecusem prin atatea tari gasind raspunsul la multe, desi aveam invatata lectia respectului fata de celalalt, a admiratiei fata de fiinta umana, a increderii in bunatatea genuina si a sperantei continue in bine, mi-a fost imposibil sa raspund cand fie-mea mi-a readus mintea acasa indicandu-mi sfarsitul povestii:
“Mami, cum e oare posibil ca astia sa-l declare nebun pe Gulliver?”


Tenis. Un sport de masa?!

Un copil, a carui inaltime nu depaseste cu mult masa, loveste o minge mica pe o paleta cu margini zdrentuite. Cat mingea e in aer, paleta se intoarce fulgerator iar mingea e lovita la intoarcere de fata cealalta a paletei. “Rosu, negru, rosu, ahhh… Doamnaaaa, mi-a cazut!!” bufneste taraganat vocea suparata de copil. “Tine mana dreapta si incearca sa dai mingea cat mai aproape de tine; nu intinde mana prea mult, pierzi controlul”. Timbrul calm al vocii antrenoarei se transforma vizibil, prinzand tonalitati ascutite in vreme ce capul se misca automat catre pustoaica apostrofata: “Cu ce se raspunde la top spin, Andreea?”.

O ora de antrenament a copiilor de la grupa de tenis de masa te poate convinge ca e cel mai greu sport practicat vreodata. Si parca nu intelegi ce au in cap parintii care-si duc copiii la un astfel de sport. Copii care, incepand de la 5-6 ani, la intrebarea: “ce-ai facut azi” nu-ti raspund “m-am uitat la desene animate” sau “m-am jucat” ci “cutie pe contra-rever si robot pe forehand-taiat”.

Ca sa prindeti mai usor scenariul, imaginati-va un orasel de provincie, cu traditie in tenisul de masa. In fiecare an vin la tenis, in medie, cinci copii noi. Majoritatea adusi de parinti care indragesc sau au practicat sportul asta. Foarte putini din preselectii, la care nu se prea prezinta nimeni, desi la fiecare inceput de an scolar, antrenorii se plimba prin scoli, popularizand astfel de evenimente. Ponderea este de un baiat la patru-cinci fete. Pentru ca baietii prefera sectia de fotbal, care e mereu plina. Dintre acestia cinci, pe unul, maxim doi ii veti regasi si anul urmator la antrenament. Tenisul de masa se invata greu. Presupune miscari care se automatizeaza in timp si numai prin exercitiu. Doua ore pe zi, cinci sau sase zile pe saptamana, pentru copiii de pana la 10 ani pe care “au pus ochii” antrenorii. Apoi numarul orelor creste. Fara nici o certitudine ca vor ajunge vreodata sa faca performanta. “Performanta” insemnand o poveste frumoasa, dar trista, pe site-urile de specialitate, o poveste in stilul caracteristic in poate singurul ziar din Romania care a scris vreodata un articol despre tenisul de masa, sau o victorie intr-un campionat european sau chiar mondial de care se bucura numai familia, antrenorii si grupa de tenis, pentru ca altcineva nu are de unde sa afle despre ea, venind din alt sport decat fotbalul.

Cine sa-i inteleaga pe antrenori?! Remunerati dupa buget, alergand in stanga si in dreapta si milogindu-se de oficialitati pentru o sponsorizare. Sisifi care cresc un copil timp de 4-5 ani de zile, isi pun sperante, obtin o medalie la Paleta de Argint sau la concursurile pentru cadeti si juniori, dupa care copilul renunta, pentru ca a crescut si viitorul lui nu e asigurat de victoriile in competitii de tenis de masa…

Instantanee surprinse in stil superficial si amator intr-un sport care disciplineaza probabil mai mult decat ar reusi s-o faca vreodata parintii sau scoala. Copiii din tenisul de masa cresc fara idoli. Poate pentru ca nu au unde sa si-i faca. Sau poate pentru ca, vorba lor, “intotdeauna e mai usor sa joci, decat sa urmaresti un meci de tenis de masa”…