Ora de muzica clasica

Calutul de mare

Habar n-avea cum ajunsese acolo. Simtise doar cum se aprinde pana la incandescenta, dupa care urmase caderea in gol. Gaura neagra se terminase intr-un albastru limpede brazdat de milioane de lumini care se amestecau ca pete de cerneala pe un petec de sugativa. O umbra de amintire ii spunea ca acele lumini erau la fel ca ea. Doar ca a ei palise, ingropata in adancurile marii ce o stinsese…

Ziua de la suprafata trimitea sageti de soare indulcind duios apa sarata. Potcovit cu tinerete si inhamat la trasura invizibila a sperantei, calutul de mare se trezise harjonindu-se timid cu o tufa generoasa de corali. Se lasa in voia valurilor rostogolindu-se in galop prin spuma ce aducea la mal povesti de iubire. Un val nastrusnic il lovi viguros de o ramura, descoperind minunea simetrica…

Din ziua aceea, nimic nu-i mai putea desparti. Nu semana cu niciuna din stelele de mare pe care le intalnise pana atunci. Desi era intunecata, de la ea venea o lumina care-l facea sa-si schimbe culoarea in fiecare clipa. Parca se scalda intr-un vesnic curcubeu oglindit. Rabdatoare si statornica, ea invatase sa-l iubeasca si sa-l astepte, iar el se intorcea mereu la ea, aducandu-i in dar fire de lumina inchise-n perle de scoici care sa-i mai aline dorul ce casa.

Intr-o buna zi insa n-o mai gasise sub ramura de coral binecunoscuta. S-a cabrat instantaneu, cautand-o disperat sub fiecare scoica de pe fundul marii inca tulburate de furtuna din ziua aceea. Obosit, si-a ridicat ochii deznadajduiti, implorand luna care tocmai rasarise. Si atunci a vazut-o!

De atunci incoace, in fiecare noapte, marea inspumata spune povestea calutului de mare care se indragostise de o stea cazatoare. Iar indragostitii care-si indreapta ochii spre cer tinandu-se de mana, pot jura ca il vad zburdand voios, inhamat la carul mare.

Dezratacire

Pentru ca mi se golise camara din suflet, am pornit sa vanez sentimente in muntii din inima ta. Fara sa-mi dau seama cand, poate mult prea atenta sa nu cad in abisurile ce mi se deschideau in stanga si-n dreapta, m-am ratacit. Cand am realizat ca fiecare rasarit de soare imi indica alt punct cardinal, eram deja mult prea obosita sa mai fac ceva. Sentimentele tale treceau cu nepasare pe langa mine, desi in cateva randuri imi ridicasem amenintator plasa catre ele. Timpul se scurgea altfel. Orele se adunau, si-n fiecare zi descopeream o nuanta noua. Luni era o zi cu aroma lenesa de oboseala si deznadejde. Marti se spargea ca un semn mare de intrebare intr-o propozitie afirmativa. Miercuri incepeam sa sper, asteptam ca-n fiecare moment sa se intample ceva si sa ajung sa vad orizontul. Joi apareau iluziile, speranta lua forme bizare iar fericirea era by default. Iti agatam un sentiment de picior si ma jucam pisiceste cu el. Sambata escaladam voiniceste o frantura de gand din mintea ta iar duminica incingeam o miuta cu umbrele din el si le bateam mar, facandu-le sa dispara fara urma.

Cand mi-ai intins mana am uitat pentru cateva secunde sa respir. Sau poate ca nu stiusem niciodata. Ochii tai imi sopteau “acele” cuvinte facandu-le pe ale mele  sa se zbata intr-un echilibru precar la marginea buzelor strivite de sarutul imaginar. Dezratacirea a fost brusca si definitiva. De atunci vanez nestingherita, fara posibilitatea ratacirii, pentru ca am farame din inima in fiecare colt de suflet sau frantura de gand din tine.

Ultima aeriana

“Ma mir cum a putut sa ia viata copilului meu care era plin de viata. A luat prea mult”

Uneori e prea mult. Poate ca fraza de mai sus e singura care-ar fi trebuit sa apara in ziare despre moartea lui Cozma. Pentru ca sunt momente cand cuvintele ar trebui sa se sparga precum un bulgare de pamant pe un cosciug…

RIP

Suporter

Am crescut cu driblingurile lui Maradona, cu finetea lui Zidane, cu precizia lui Maldini. Am plans cu cehii in finala din ’96, cu Baggio in cea din ’94, m-am ridicat in picioare la fazele lui Bergkamp, Ronaldo sau Ronaldinho. Am murit si-am inviat la golurile lui Hagi, Dumitrescu, Raducioiu si Lacatus, la ratarile lui Moldovan si paradele ratate ale lui Prunea…

Cu toate astea in spate, am iesit in strada, m-am imbracat in galben, in ros albastru, in alb rosu, in alb albastru, am rostogolit bannere pe stadion si-am continuat sa ma uit la meciurile voastre fara noima, in care fazele “importante” se discuta numai in afara celor 90 de minute si n-au nicio legatura cu meciul. Am sperat, cu fiecare nou “talent” vandut pe bani grei, ca el va aduce generatiei actuale acel lider asteptat mai ceva ca un Mesia. De parca s-ar putea face primavara numai cu o floare…

Intre zborul fanteziei si realismul tarator al omizilor, ati ales calea simpla: fluturi de noapte, roind bezmetic la lumina nocturnelor, pe bani multi. Frecandu-va in jurul lucsilor in speranta ca lumina aia vine de la lampa lui Aladin, iar cand va binevoi sa iasa, duhului ii veti cere singurul lucru care nu va reuseste de nicio culoare: sa jucati fotbal.

Cand veti realiza insa ca peluza e goala, nocturna stinsa demult, iar lumina in jurul careia va tot invarti in zborul vostru bezmetic nu-i de fapt decat sclipirea unei ultime raze de soare intr-o balega proaspata, veti implora cu buna stiinta o bucata de bold cu care sa va sinucideti, infigandu-va in insectarul din inimile suporterilor. Noi insa vom fi mult prea ocupati sa ne conservam speciile rare purtand numele Maradona, Maldini, Hagi…