Tenis. Un sport de masa?!

Un copil, a carui inaltime nu depaseste cu mult masa, loveste o minge mica pe o paleta cu margini zdrentuite. Cat mingea e in aer, paleta se intoarce fulgerator iar mingea e lovita la intoarcere de fata cealalta a paletei. “Rosu, negru, rosu, ahhh… Doamnaaaa, mi-a cazut!!” bufneste taraganat vocea suparata de copil. “Tine mana dreapta si incearca sa dai mingea cat mai aproape de tine; nu intinde mana prea mult, pierzi controlul”. Timbrul calm al vocii antrenoarei se transforma vizibil, prinzand tonalitati ascutite in vreme ce capul se misca automat catre pustoaica apostrofata: “Cu ce se raspunde la top spin, Andreea?”.

O ora de antrenament a copiilor de la grupa de tenis de masa te poate convinge ca e cel mai greu sport practicat vreodata. Si parca nu intelegi ce au in cap parintii care-si duc copiii la un astfel de sport. Copii care, incepand de la 5-6 ani, la intrebarea: “ce-ai facut azi” nu-ti raspund “m-am uitat la desene animate” sau “m-am jucat” ci “cutie pe contra-rever si robot pe forehand-taiat”.

Ca sa prindeti mai usor scenariul, imaginati-va un orasel de provincie, cu traditie in tenisul de masa. In fiecare an vin la tenis, in medie, cinci copii noi. Majoritatea adusi de parinti care indragesc sau au practicat sportul asta. Foarte putini din preselectii, la care nu se prea prezinta nimeni, desi la fiecare inceput de an scolar, antrenorii se plimba prin scoli, popularizand astfel de evenimente. Ponderea este de un baiat la patru-cinci fete. Pentru ca baietii prefera sectia de fotbal, care e mereu plina. Dintre acestia cinci, pe unul, maxim doi ii veti regasi si anul urmator la antrenament. Tenisul de masa se invata greu. Presupune miscari care se automatizeaza in timp si numai prin exercitiu. Doua ore pe zi, cinci sau sase zile pe saptamana, pentru copiii de pana la 10 ani pe care “au pus ochii” antrenorii. Apoi numarul orelor creste. Fara nici o certitudine ca vor ajunge vreodata sa faca performanta. “Performanta” insemnand o poveste frumoasa, dar trista, pe site-urile de specialitate, o poveste in stilul caracteristic in poate singurul ziar din Romania care a scris vreodata un articol despre tenisul de masa, sau o victorie intr-un campionat european sau chiar mondial de care se bucura numai familia, antrenorii si grupa de tenis, pentru ca altcineva nu are de unde sa afle despre ea, venind din alt sport decat fotbalul.

Cine sa-i inteleaga pe antrenori?! Remunerati dupa buget, alergand in stanga si in dreapta si milogindu-se de oficialitati pentru o sponsorizare. Sisifi care cresc un copil timp de 4-5 ani de zile, isi pun sperante, obtin o medalie la Paleta de Argint sau la concursurile pentru cadeti si juniori, dupa care copilul renunta, pentru ca a crescut si viitorul lui nu e asigurat de victoriile in competitii de tenis de masa…

Instantanee surprinse in stil superficial si amator intr-un sport care disciplineaza probabil mai mult decat ar reusi s-o faca vreodata parintii sau scoala. Copiii din tenisul de masa cresc fara idoli. Poate pentru ca nu au unde sa si-i faca. Sau poate pentru ca, vorba lor, “intotdeauna e mai usor sa joci, decat sa urmaresti un meci de tenis de masa”…