Calutul de mare

Habar n-avea cum ajunsese acolo. Simtise doar cum se aprinde pana la incandescenta, dupa care urmase caderea in gol. Gaura neagra se terminase intr-un albastru limpede brazdat de milioane de lumini care se amestecau ca pete de cerneala pe un petec de sugativa. O umbra de amintire ii spunea ca acele lumini erau la fel ca ea. Doar ca a ei palise, ingropata in adancurile marii ce o stinsese…

Ziua de la suprafata trimitea sageti de soare indulcind duios apa sarata. Potcovit cu tinerete si inhamat la trasura invizibila a sperantei, calutul de mare se trezise harjonindu-se timid cu o tufa generoasa de corali. Se lasa in voia valurilor rostogolindu-se in galop prin spuma ce aducea la mal povesti de iubire. Un val nastrusnic il lovi viguros de o ramura, descoperind minunea simetrica…

Din ziua aceea, nimic nu-i mai putea desparti. Nu semana cu niciuna din stelele de mare pe care le intalnise pana atunci. Desi era intunecata, de la ea venea o lumina care-l facea sa-si schimbe culoarea in fiecare clipa. Parca se scalda intr-un vesnic curcubeu oglindit. Rabdatoare si statornica, ea invatase sa-l iubeasca si sa-l astepte, iar el se intorcea mereu la ea, aducandu-i in dar fire de lumina inchise-n perle de scoici care sa-i mai aline dorul ce casa.

Intr-o buna zi insa n-o mai gasise sub ramura de coral binecunoscuta. S-a cabrat instantaneu, cautand-o disperat sub fiecare scoica de pe fundul marii inca tulburate de furtuna din ziua aceea. Obosit, si-a ridicat ochii deznadajduiti, implorand luna care tocmai rasarise. Si atunci a vazut-o!

De atunci incoace, in fiecare noapte, marea inspumata spune povestea calutului de mare care se indragostise de o stea cazatoare. Iar indragostitii care-si indreapta ochii spre cer tinandu-se de mana, pot jura ca il vad zburdand voios, inhamat la carul mare.