Dezratacire

Pentru ca mi se golise camara din suflet, am pornit sa vanez sentimente in muntii din inima ta. Fara sa-mi dau seama cand, poate mult prea atenta sa nu cad in abisurile ce mi se deschideau in stanga si-n dreapta, m-am ratacit. Cand am realizat ca fiecare rasarit de soare imi indica alt punct cardinal, eram deja mult prea obosita sa mai fac ceva. Sentimentele tale treceau cu nepasare pe langa mine, desi in cateva randuri imi ridicasem amenintator plasa catre ele. Timpul se scurgea altfel. Orele se adunau, si-n fiecare zi descopeream o nuanta noua. Luni era o zi cu aroma lenesa de oboseala si deznadejde. Marti se spargea ca un semn mare de intrebare intr-o propozitie afirmativa. Miercuri incepeam sa sper, asteptam ca-n fiecare moment sa se intample ceva si sa ajung sa vad orizontul. Joi apareau iluziile, speranta lua forme bizare iar fericirea era by default. Iti agatam un sentiment de picior si ma jucam pisiceste cu el. Sambata escaladam voiniceste o frantura de gand din mintea ta iar duminica incingeam o miuta cu umbrele din el si le bateam mar, facandu-le sa dispara fara urma.

Cand mi-ai intins mana am uitat pentru cateva secunde sa respir. Sau poate ca nu stiusem niciodata. Ochii tai imi sopteau “acele” cuvinte facandu-le pe ale mele  sa se zbata intr-un echilibru precar la marginea buzelor strivite de sarutul imaginar. Dezratacirea a fost brusca si definitiva. De atunci vanez nestingherita, fara posibilitatea ratacirii, pentru ca am farame din inima in fiecare colt de suflet sau frantura de gand din tine.