Fabula cu pretext

Pretext:

„Primavara. Furnica sapa, pune seminte, face straturi. Greierele, cu mingea sub brat, merge la o miuta cu baietii. Furnica: “Baaa , vezi ca vine iarna si iar vii pe la mine sa ceri de mincare”. Greierele da plictisit din mana: “da , da…” si pleaca.
Vara. Furnica sapa, iriga, intretine culturile, transpira din greu. Greierele, cu o racheta sub brat, merge la un tenis cu baietii. Furnica:”Baaa, vine iarna ba si iar vii sa-mi ceri de mincare.” Greierele, deja plictisit: „da , da…”
Toamna. Furnica culege de zor roadele, pune muraturi, dulceturi pentru iarna… Greierele cu chitara sub brat. Furnica: „unde mergi greierasule?””Merg la o cintare cu baietii in parc”. Furnica: „vezi ca vine iarna” Greierele: „Ma, da’ ma lasi?!”
Iarna. Furnica, pe terasa cu un ceai fierbinte cu lamaie, infasurata intr-un sal. In fata casei apare o limuzina si din ea coboara……greierele. Furnicii ii cade ceasca din mana. ” Ce faci greierasule?”; “Ma duc la Paris la un concert ca le-a placut baietilor cum am cintat in parc.”
“Bine – zice furnica cu obida-n glas- du-te, da’ daca-l vezi pe unu’ La Fontaine, transmite-i ca-l ia dracu cu fabula lui cu tot!”

Fabula

O omidă dintr-aceea ce domnea prin larg frunziş
Se trezi-ntr-o dimineaţă răvăşită de un vis.
Se făcea că-n zbor măiastru ea la soare se-nălţa,
Şi în visu-i de mărire, preşedinte devenea.
Tolanita pe o frunza in palatu-i scorburos,
Un trabuc fuma agale, bătându-şi obrazul gros.
Şi cum nu îi dădea pace visul ăsta plin de-onoare,
Îşi chemă dintr-o vibrare moliile linguşitoare.
„Să vă zic ceva iooo vouă, hahalere zburătoare!
Vreau să las pe frunz-o urmă, nu doar cea de târâtoare,
Ca apoi, în toată lumea, neamul meu cel omidesc
Slăvit şi cântat să fie, precum un vlăstar domnesc.”

Şi-n frunzisul fără paznici, un’ ca-n codru se fura,
Mâncând frunză după frunză pe creanga de-o suporta,
Tot târându-se grăbita, până-n vârf ea ajungea.
La capătul crengii însa, ghiciţi cine o pândea?!
Acea pasăre ciudată, semănând c-o cucuvea,
Al cărei glas nu se-aude decât prevestind ceva.
C-o să facă, c-o să dreagă, încoace şi dincolea,
Că ăla a făcut aia, şi-o să-l prinda ea cumva…
Acea pasăre turbată, ce nimeni n-o mai credea,
Dând din coadă disperată şi spunându-şi DNA.

V-aşteptaţi fabula noastră c-o morală să sfârşească
Şi-n plisc pe eroul nostru „omidesc sfârsit” să-l pască
Însă-n ţara-n care legea n-are gură să vorbească
Şi tot ce poate să îngaime e pe-o limbă păsărească,
Orice fabulist cu minte ar sti când să se oprească…
Pân’ morala i-ar fi numai o bâiguială prostească.

Dar adaptându-se la mediu, fabuliştii-au alt destin
Nu cumva-njuraţi să fie, ca săracul La Fontaine,
Sau pumnul lui Zmărăndescu să mi-i loveasca în plin…
S-au denumit jurnalişti; şi cu-aplomb şi-ndemânare
Slăvesc azi în mii de veşti a omidei transformare…