Tenis. Un sport de masa?!

Un copil, a carui inaltime nu depaseste cu mult masa, loveste o minge mica pe o paleta cu margini zdrentuite. Cat mingea e in aer, paleta se intoarce fulgerator iar mingea e lovita la intoarcere de fata cealalta a paletei. “Rosu, negru, rosu, ahhh… Doamnaaaa, mi-a cazut!!” bufneste taraganat vocea suparata de copil. “Tine mana dreapta si incearca sa dai mingea cat mai aproape de tine; nu intinde mana prea mult, pierzi controlul”. Timbrul calm al vocii antrenoarei se transforma vizibil, prinzand tonalitati ascutite in vreme ce capul se misca automat catre pustoaica apostrofata: “Cu ce se raspunde la top spin, Andreea?”.

O ora de antrenament a copiilor de la grupa de tenis de masa te poate convinge ca e cel mai greu sport practicat vreodata. Si parca nu intelegi ce au in cap parintii care-si duc copiii la un astfel de sport. Copii care, incepand de la 5-6 ani, la intrebarea: “ce-ai facut azi” nu-ti raspund “m-am uitat la desene animate” sau “m-am jucat” ci “cutie pe contra-rever si robot pe forehand-taiat”.

Ca sa prindeti mai usor scenariul, imaginati-va un orasel de provincie, cu traditie in tenisul de masa. In fiecare an vin la tenis, in medie, cinci copii noi. Majoritatea adusi de parinti care indragesc sau au practicat sportul asta. Foarte putini din preselectii, la care nu se prea prezinta nimeni, desi la fiecare inceput de an scolar, antrenorii se plimba prin scoli, popularizand astfel de evenimente. Ponderea este de un baiat la patru-cinci fete. Pentru ca baietii prefera sectia de fotbal, care e mereu plina. Dintre acestia cinci, pe unul, maxim doi ii veti regasi si anul urmator la antrenament. Tenisul de masa se invata greu. Presupune miscari care se automatizeaza in timp si numai prin exercitiu. Doua ore pe zi, cinci sau sase zile pe saptamana, pentru copiii de pana la 10 ani pe care “au pus ochii” antrenorii. Apoi numarul orelor creste. Fara nici o certitudine ca vor ajunge vreodata sa faca performanta. “Performanta” insemnand o poveste frumoasa, dar trista, pe site-urile de specialitate, o poveste in stilul caracteristic in poate singurul ziar din Romania care a scris vreodata un articol despre tenisul de masa, sau o victorie intr-un campionat european sau chiar mondial de care se bucura numai familia, antrenorii si grupa de tenis, pentru ca altcineva nu are de unde sa afle despre ea, venind din alt sport decat fotbalul.

Cine sa-i inteleaga pe antrenori?! Remunerati dupa buget, alergand in stanga si in dreapta si milogindu-se de oficialitati pentru o sponsorizare. Sisifi care cresc un copil timp de 4-5 ani de zile, isi pun sperante, obtin o medalie la Paleta de Argint sau la concursurile pentru cadeti si juniori, dupa care copilul renunta, pentru ca a crescut si viitorul lui nu e asigurat de victoriile in competitii de tenis de masa…

Instantanee surprinse in stil superficial si amator intr-un sport care disciplineaza probabil mai mult decat ar reusi s-o faca vreodata parintii sau scoala. Copiii din tenisul de masa cresc fara idoli. Poate pentru ca nu au unde sa si-i faca. Sau poate pentru ca, vorba lor, “intotdeauna e mai usor sa joci, decat sa urmaresti un meci de tenis de masa”…

Parafraze

„La un moment dat, cand imbatranesti, constati ca nu mai trebuie sa faci niciun efort pentru a fi modest. Mai mult: modestia a incetat sa fie o virtute. Acum iti e impusa de ceea ce traiesti. Nu mai ai ambitii, nu mai ai dorinte, in afara de cele legate de sanatate„

Locul in clasament devine un fapt banal, bun de introdus in statistici. Obiectivele te lasa rece, ca doar ce mai poti cumpara si vedea la batranete cu maruntis, cand ai spart o avere in tinerete. Iar la cum zburda manjii astia tineri, tu, gloaba de rasa, dar batrana, ce-ai mai putea face?!… Lancezeala iti patrunde in oase, incerci pozitie dupa pozitie dar fiecare-ti lasa goluri dureroase. In poarta. Nepotii te viziteaza din ce in ce mai rar, de fiecare data ca sa-ti ceara. E drept, din cand in cand iti mai dau si ei. Cate-o petarda lasata cu dragoste sub pat, cate-un scaun rupt, cuvinte „dulci” in papucii de la intrare…

„Nu-ti mai pasa nici cum te imbraci. Daca, altadata, te simteai lezat sau macar deranjat cand cineva arunca o parere nu tocmai buna despre tine, acum aproape nu te mai intereseaza cum te judeca altii.”

Tentativa de a ascunde jocul fad, lipsit de stralucire, cu verdele ala fosforescent, da dureri de cap oricarui privitor. Culorile se estompeaza treptat, iar steagurile, altadata atat de vii, au devenit simple zdrente batute de vant, infrangeri si ploaie, uitate undeva in tribuna pazita acum de caini…

„Esti, in acelasi timp, mai singur si mai putin pretentios. Fara indoiala, mizeriile batranetii nu sunt o descoperire de moment. Pe masura ce te apropii de varsta a treia , incepi sa intelegi ca nimeni nu te scapa de ele„

Schimbi antrenor dupa antrenor, insa suflul fiarelor de altadata s-a transformat demult in abureala. Jucatorii, incapabili de o pasa sau un stop, cu genunchii tremurand la fiecare observatie, par a avea ei insisi varsta ta, bieti mosnegi intr-un azil patronat de nebuni…

Parafrazandu-l pana la sfarsit pe Paler, ramane de vazut daca Steaua se va resemna cu gandul ca nu inseamna mai mult decat fotografiile ingalbenite pe care cineva, dupa ea, le va arunca la gunoi. Trecuta de 60 de ani, inca mai spera la clipe cat mai lungi de luciditate. Pe care sa i le creeze rezultate proaspete, nu amintiri tocite de timp. Memoria, colectiva odata, devine pe zi ce trece individuala si biata sexagenara se afunda in mocirla uitarii, desi numele diavolului nu e Alzheimer…

Figuri de stil

Nu stiu altii cum nu sunt, dar eu nu sunt Creanga. Ca sa nu mai vorbesc de alti scriitori pentru ale caror nume, recunosc spasita, dau cautare pe google. Interesant, din punctul meu de vedere cel putin, e ca nu am absolut niciun fel de discutii cu acestia din urma; astfel incat ei nu-mi scot ochii ca nu i-am citit si eu nu-i invinuiesc ca nu mi-au picat in mana in perioada in care obisnuiam sa citesc si altceva decat “Catavencu” pe wc.
Bine, eu sunt si un caz special probabil, ajungand sa inteleg rima d-abia dupa ce-am incercat sa repet cu fie-mea “De pe-o buna dimineata” in miezul toamnei, pentru simplul fapt ca era singura poezie de care-mi aminteam in momentul respectiv (exceptandu-le pe cele cu partidul si patria din perioada copilariei mele). Habar n-am daca ea nu avea chef sau eu, cert e ca poezia care a iesit suna cam asa:

Eu: “De pe-o buna dimineata
cu tulpina de car….
Ea: … ceatza?
Televizorul: “Daca legea va fi promulgata, elevii din ciclul primar vor avea de trecut doua testari nationale, in clasa a doua si in clasa a patra”
Eu: “Alti gandaci
marunti si rosii
care-si poarta fiecare
ochelarii pe ca… “
Ea: “Mami, ma pacalesti, stiu ca e spinare nu caciula!!!”

Brusc m-a palit nostalgia vremurilor cand ma delectam (uneori la lumina becului alimentat de bateria de la masina) cu Hector Malot sau Edmundo de Amicis, dupa ce batusem mingea pe afara toata ziua. Si m-am uitat putin trista la fie-mea, sperand ca eseul ei de peste cativa ani, intitulat “Figuri de stil”, sa nu arate asa:

Hiperbola: Cei care au trecut prin birocratia proiectului “Prima casa” va pot convinge ca hiperbolele din Toma Alimos de exemplu sunt nimic fata de cele din contractul incheiat cu BRD, BCR sau alta banca.
Comparatia: “Presa sportiva e pentru cititor precum capacul de la wc pentru femei.” Pe langa faptul ca uneori poate fi plina de … , tot noi suntem de vina c-o cumparam sau citim. Asa cum femeilor li se tot scot ochii de catre barbati cand se plang de capacul lasat ridicat, cu pretextul ca ei nu zic nimic cand il gasesc asezat…
Personificarea: Constatatand-se ca, decat sa umanizezi un obiect sau un animal se vinde mult mai bine fenomenul invers, de animalizare (a se vedea si celebra expresie a lui Ion Iliescu „Mai animalule!”), s-a trecut cu usurinta la un alt sens al acestei figuri de stil. Ea a devenit „depersonificare” si poate fi des intalnita in modul in care patronii unor cluburi de fotbal din Romania isi trateaza angajatii.
Antiteza: Aici e simplu. Promisiunile din campania electorala si realizarile de dupa.
Epitetul: Intr-o tara piratata in proportie de 85% (nu, nu dupa studii ale cercetatorilor britanici), sintagma „genuine ultras” creeaza o tusa de efect nesperata.
Metafora: „Jucatorii lui Dinamo au reusit o calificare istorica in „Europa League”” Cine s-ar gandi ca la acest titlu, articolul suna in continuare: „Dupa un 6-0 smuls cu greutate in deplasare adversarilor de la Belek Jimnastik Kulübü, Dinamo nu s-a mai prezentat la meciul retur, jucatorii obtinand astfel cu scorul final de 0-9 o calificare bine meritata ca membri in clubul select „Europa League”, noua denumire a fostului „Bamboo”?!

Inchei in sens edificator cu o fraza mustind de figuri de stil, dintr-un discurs memorabil al lui Adrian Nastase:
“Nu sînt un cutremur. Nu dau replici foarte tari. Din cînd în cînd fraze memorabile. Spre exemplu – vă invit să-mi număraţi ouăle!”

Jurnal de derby

Stirea 1. Inmultirea cazurilor de patrundere a galeriei pe teren, precum si lipsa minima de preocupare a institutiilor abilitate in vederea stoparii acestui fenomen, au determinat reactii ferme in lumea fotbalului romanesc. Cu proverbiala „minte de pe urma” si inspirati de scandarea galeriei dinamoviste: „Dinamo suntem noi!”, se pare ca patronii celor doua echipe care se vor infrunta diseara in „unicul derby” au gasit solutia in cazul in care galeriile isi vor face iar de cap incercand sa intre pe teren. Lui Mario Bergonzi, arbitrul partidei, i s-a predat un curs intensiv, el asistand in curtea scolii la cateva meciuri in care echipele s-au format dupa metoda „facem alegere”. Astfel, la patrunderea galeriilor pe teren, el va intrerupe meciul, formand dupa principiul sus mentionat echipele, din suporterii celor doua formatii.

Stirea 2. Testul antidopping nu va mai fi facut la sfarsitul meciului, ci la intrarea in stadion, pe baza berilor baute pana atunci.

Stirea 3. Se pare ca intelegerea dintre patroni a rasuflat deja mult inaintea meciului. Sefii galeriei lui Dinamo au decis ca niciun ultras mai scund de 1.75 m să nu primească bilet la meci şi, de asemenea, au anunţat ca niciun fan nu poate veni pe stadionul rivalei însoţit de prietenă. Dinamo isi asigura astfel din start un avantaj semnificativ in teren, avantaj care va deveni insa nul la intoarcerea in „groapa” de acasa. Mai ales daca pe card nu se va regasi prima de victorie cu care prietenele sa se consoleze intr-o repriza de shopping la mall…

Stirea 4. Intrucat clubul din Ghencea a aflat deja despre tertipul galeriei dinamoviste, incearca sa contracareze avantajul acestora prin schimbarea partiala a regulamentului. Astfel, 5 dintre jucatorii ambelor echipe combatante nu vor mai fi alesi de catre arbitrul intalnirii dintre cei care intra pe gazon, ci dintre suporterii care trimit SMS-uri la gsptv sau posteaza pe blogurile gsp. Pentru ajungerea in timp util la stadion, acestora li se va pune la dispozitie un elicopter platit din banii Ministerului Tineretului si Sporturilor, caz anchetat si dezbatut apoi pe larg in gsp, in absenta fazelor litigioase sau spectaculoase din timpul meciului.

Atat pentru moment, ne reauzim la ora meciului.

Trezire

In zori canta o pasare muta.
Nepasatoare dansau ploile zilei; se destramasera culorile lasand o dara sangerie,
singura care se mai bucura de atentie.
Eu iti sugeram nemiscata ca asta-i lumina unui sfarsit…
falfaia insa aripa unui inger verde si strapezit, scuturand arome nebanuite.

“Nu e decat un fluture de noapte tembel, care s-a ratacit de intuneric si de el”- m-ai lamurit deodata; apoi ti-ai ferit privirea si mi-ai spus ora exacta.”

Ioana Negoescu – O dimineata cu tine

Alergam sa-mi prind visele din urma. Dar lipsa de conditie fizica m-a izbit, aproape fara suflare, de primul minut de realitate. Sub apasarea mea, secundele lui scapau greu, una dupa alta, cu sunet de zapada sfaramata sub ghete cauciucate. Le priveam dezintegrandu-se incet si, pentru un timp, am fost ca un copil care sparge cu mana balonasele de sapun facute de altii, ignorand usturimea din ochi si gustul amar.

“Ploua afara?”- te-am intrebat pe un ton fortat bacovian dupa ce mi-am tras sufletul.

“Nu ploua, da’ au udat astia gazonul prea rau, iar n-o sa jucam nimic”…